Delta Dunării este bijuteria de lângă noi. Nu, nu este un slogan, este purul adevăr.O bijuterie de safir și smarald, între dealurile molcome ale Tulcei și Marea Neagră. Întinderi nesfârșite de apă, canale intime, mângâiate de sălcii, o împărăție a stufului foșnitor care ascunde în sânul ei sate pescărești, colonii de pelicani, covoare de nuferi.
Încă din copilărie, drumurile spre Sulina mi-au arătat acest paradis în toate culorile lui: liniștea profundă, vindecătoare a grindului Letea, puterea nestăvilită a furtunilor de la mare, eleganța albă a păsărilor de apă.
Dunele de nisip din Pădurea sunt o apariție spectaculoasă. Înaintezi în pădure și, deodată, viziunea unor dune de nisip, imense, se desfășoară în fața ochilor tăi. Cai sălbatici galopează prin nisipul auriu. Dacă ai noroc, vezi vulturul codalb brăzdând cerul cu zborul său maiestuos.
Izolarea – o sabie cu două tăișuri – face delta un loc liniștit, autentic, dar nu poți să nu observi că viața oamenilor este grea. Sunt ierni când Dunărea îngheață, transportul devine imposibil sau foarte dificil. Forța naturii își pune amprenta pe acest loc fabulos, făcându-l și mai misterios.
Sulina, capătul lumii cum îi spun unii oameni, păstrează clădirile construite de Comisiunea Europeană, o bucată de istorie zbucuimată de la gura Dunării. Case cu arhitectură levantină răsar printre case pescărești, îmbrăcate în lemn. Farul Comisiunii Europene, acum muzeu, veghează asupra orașului. Visez la vremurile când Jean Bart (Eugeniu Botez) era căpitanul portului Sulina.
O bijuterie de iubit și de respectat, treceți porțile Deltei cu evlavie în fața naturii. Nu va întârzia să vă uimească.
Text și foto: Simona Andrei
